De azi, aleg sa ma lepad de trecut.
Lucrurile cu care actionam impotriva noastra, in mod repetat, sunt cele care ne imbolnavesc.
Si cu cat o sa le repetam mai des, cu atat mai tare o sa ne impiedice vindecarea,
motiv pentru care trebuie sa ai grija ce lasi sa-ti intre in suflet si in corp.
Corpul e construit sa se vindece singur. Orice rana se poate inchide atunci cand avem o imunitate buna si mai ales daca nu revenim asupra acesteia.
Doar sufletul se repara greu.
La sfarsitul lui 2013, nu-mi doream decat sa mi se stearga definitiv din bibliografie anul ce tocmai se incheiase. Un an de pierderi si schimbari radicale, un an care debutase prost si se terminase dezastruos.
Diagnosticul de leucemie, pus Zanei, colega de birou si prietena de 18 ani, a cazut ca un traznet. Si pentru ca Zana noastra incepea tratamentul, care devenea cu fiecare sedinta mai agresiv, si pentru ca al doilea soc l-am trait atunci cand am aflat ca Gi, celalalt stalp al societatii, a nascut prematur, nu ne-a ramas decat sa incercam sa mentinem pe linia de plutire cele 20 unitati aflate in subordine.
In trei oameni- Katel, Kitz si cu mine. Bine, tinad cont de faptul ca Kitz e nascuta in secolul gresit, cam doi oameni si jumatate. Fiecare pe tronsonul ei.
Datorita acestui deficit de personal de executie, i-am propus directoarei sa angajam un om nou in compartiment. Ne-a lasat mana libera si am angajat o tipa pe care o cunosteam, atat eu, cat si Kitz, dintr-un proiect unde fusese manager, si care, momentan , era between jobs.
Desi nu avea experienta in ceea ce urma sa faca, parea dispusa sa invete, astfel ca am considerat-o eligibila. Doar parea. Nu stiu inca in ce masura a impiedicat-o orgoliul sa ocupe o functie de executie, sau cat de putin au interesat-o atributiile primite, cert e ca pe perioada colaborarii cu noi, a fost dezastru.
Cand aveai mai multa nevoie de ea, era de negasit. Orice ii explicai sa faca, facea pe dos. Orice lucrare simpla, devenea mai complicat de verificat, decat de lucrat. De fiecare data cand ii solicitai sa faca ceva, o luai de la capat cu explicatiile.
In trei luni, cat a stat pe post, si-a luat de doua ori concediu medical, de cate o saptamana fiecare. Asta cand absenta cu certificat. Ca mai erau si dati in care suna pe la ora 3 dupa-amiaza, sa ne anunte ca nu poate sa ajunga la birou, sub pretexte care mai de care mai halucinante (odata ne-a spus ca n-a dormit toata noaptea, si a luat un somnifer spre dimineata, si si-a inchis telefonul ca sa poata dormi).
Lucrurile astea se petreceau in conditiile in care incingeam telefoanele incercand sa dam de ea, pentru ca aveam de trimis situatii, de copiat hartii, vizat acte, de mers la trezorerie, de luat semnaturi, de depus declaratii, de raspuns la telefoane.
Si pentru ca o recomandasem cu caldura, eu si Kitz ii suplineam absenta in silenzio stampa.
Dupa epuizarea celor 3 luni de gratie, am simtit o adevarata usurare cand si-a prezentat demisia.
Nu inainte sa precizeze ca ar fi renuntat mai devreme, dar i-a fost jena sa nu ne suparam pe ea ca ne lasa balta. Fix asa!
M-am uitat la ea ca la un alien, pret de cateva secunde, crezand ca am deficiente de auz.
Insa cand am realizat ca am auzit corect, am renuntat la orice repros, si i-am urat sanatate.
Cat mai multa, ca era nevoie. Mai ales in zona de deasupra gatului.
Incepusem sa traiesc ca o cartita, sa plec la ora 6 dimineata, si sa ma intorc dupa apusul soarelui.
Am realizat ca devenisem fotofobica, intr-un weekend, cand n-am rezistat sa stau in soare, lumina zilei fiindu-mi de nesuportat.
Presiunile superiorilor devenisera din ce in ce mai fatise, si fortau nota ca No1 si Kitz sa semneze instrumente de plata, care erau de ordinul miliardelor. Fara o minima acoperire legala, doar in baza unor promisiuni ca totul va fi ok.
Impreuna cu Katel, incercam sa limitam daunele la minim.
Kitz era in cadere libera, nu ne mai puteam intelege nicicum cu ea, asa ca incercam ca, in vartejul in care intrase, sa nu ne traga dupa ea.
Acest razboi ce se intrezarea avea sa faca multe victime colaterale.
Intre timp, viata isi urma cursul ei. Doi oameni dragi mie au avut un accident in urma caruia a fost spitalizati o luna, cu arsuri de gradul 2 si 3, iar Adri a suferit o lovitura grava la cap.
Ca urmare a refuzurilor de a viza operatiunile nelegale, inaintate spre decontare, primarul cu nume de western spaghetti, a dispus inceperea unui audit. A durat 5 luni, si a delegat pentru aceasta misiune de audit intreg corpul auditorilor. O adevarata premiera (lucru asupra caruia voi reveni).
Si asta in timp ce, dupa 8 luni de la prima sedinta de chimioterapie, Zana noastra pierdea lupta cu boala, iar eu incepeam sa pierd contactul cu realitatea.
No1 si-a pierdut o parte din sustinerea de care beneficiase, si nu a mai fost numita in functie, iar lui Kitz, noua conducere i-a solicitat demisia, in baza unor alte promisiuni, care in final s-au dovedit vorbe-n vant.
Dupa ce-a semnat, a mai avut doua saptamani sa predea stafeta, cu recomandarea sa stea prin preajma si sa nu paraseasca tara.
Aproape toti colegii si colaboratorii nostri au ales, in cele din urma, sa plece din sistem.
Eu am intrat intr-o relatie complicata cu noua conducere, in sensul ca, periodic, in functie de cum se trezea in ziua aceea noua directoare, eram instiintata ca urmeaza sa-mi inmaneze preavizul, pentru ca apoi sa primesc decizie de inlocuitor sef compartiment.
Mai mult chiar, mi-a pastrat dreptul de semnatura pe documente, desi era de notorietate faptul ca pe pixul meu nu a reusit sa comande cineva vreodata.
Nu din considerente de orgoliu, ci din ratiuni de prudenta.
(Si am tinut-o tot asa,in a kind of fucking love/hate relationship, vreun an de zile, pana cand Hilanderul, dupa ce s-a asigurat ca n-am niciun filon masochist, a transat scurt problema, cu papusarii sefi, de la care a primit asigurari ca, la prima tentativa de bullying, are unda verde sa-i dea puternic la temelie).
In sistem au fost angajati oameni noi, insa cu o parte din ei n-am reusit sa stabilesc nici macar aparentele unei comunicari decente, iar cei cu care am stabilit, datorita atmosferei, n-au stiut in ce viteza sa plece mai repede.
Pana sa-mi dau seama, am inceput sa ma port, sa mananc si sa urasc compulsiv.
Printre lucrurile care-mi treceau prin minte cand ma trezeam la 3 dimineata, si pentru care ramaneam inca 3 ore cu ochii-n tavan, erau si alea in care imi imaginam cum ar fi aratat cu nichelul pe mana aia trimisi sa ma intimideze cu controlul si rapoartele lor.
Pentru ca asta ar fi urmat in ziua in care m-as fi trezit cu fata la perete, si as fi pus la dispozitia unor institutii oarece documente nesolicitate de ei spre examinare (evenimentele care s-au petrecut ulterior, si care continua pana in zilele noastre, mi-au confirmat scenariile).
Intr-una din zile, cand sicanele auditorile mi-au atins punctul de fierbere, am intrat peste ei, si cand eram pe punctul de a-i baga sefei lor pe gat nota de relatii solicitata (o doapa cu urechi, mana dreapta a primarului, care se lauda in cerc restrans ca-i raspunde la alintul ''asta-i buldogul meu''), a intervenit noua directoare, scotandu-ma din zona de conflict.
Ajunse la ea in birou, si citind impreuna nota de relatii solicitata, m-a intrebat de ce ma iubesc aia atat de tare. I-am relatat amanuntit motivele, si probabil ca i-am oferit o mana buna pt viitor, de vreme ce a ales sa facem o alianta conjuncturala.
Cand am raspuns notei, am facut-o cu acelasi raspuns la toate intrebarile, dupa care am inregistrat documentul si l-am inmanat sub semnatura, auditorilor. Dupa ce si-a aruncat ochii pe ce-am scris,
Altul n-am, i-am raspuns, si ca sa nu cedez tentatiei s-o tavalesc, i-am trantit usa in nas.
A fost ultima nota de relatii ce mi s-a solicitat in cadrul acelui control. N-au mai indraznit sa-mi ceara detalii despre oamenii cu care lucrasem in ultimii 10 ani. Au inteles ca in spatele raspunsului la nota aceea se afla o promisiune, si ca nu-i de glumit cu ce urmam sa fac. S-au prins si ca daca am fost capabila sa dau asta in scris, sub semnatura, sunt pe cale sa ma tin de cuvant.
Dar alarma se declansase, iar viitorul nu mai suna ca si cum ar fi avut cele mai bune intentii cu mine.
Dupa ce s-a incheiat controlul, noua directoare, m-a intrebat daca accept sa ma repuna in functie (din considerente personale, renuntasem dinainte de numirea ei la epoleti), dar m-am eschivat.
N-avea de unde sa stie ca depresia pusese stapanire pe mine iar eu simteam ca stau pe un butoi de pulbere. Functia asta presupune sa fii in deplinatatea calitatilor motrice de baza si a aptitudinilor profesionale.
Nu i-am dat de ales, si neavand alte optiuni, l-a propus pe cel mai dezgustator personaj cu care am avut ghinionul sa lucrez vreodata. Un soi de prostul satului, instabil si nevrotic, plin de uimiri, obsedat de trecut si de-a fi luat in serios.
Un dobitoc plin de solutii (din pacate, la fel de tampite ca el), cu convingeri beton si opinii patimase, care se activa doar in prezenta directoarei. In rest, se prezenta ca o vietate bolanda, care venea la job, ca la un azil.
N-am sa-i uit mutra solemna pe care si-o compunea cand i se aduceau acte la vizat, iar el intreba ''unde'' trebuie sa semneze. ''Ce'' anume, nu prezenta interes!
In rest, un inflexibil!
N-am sesizat ca treptat, il scosesem din viata mea pe Dumnezeu.
Nu mai stiam sa ma rog, nici pentru mine, nici pentru altii, nu mai stiam sa multumesc (de fapt, nici nu mai credeam ca am pentru ce)...
Apoi somnul. Asteptam sfarsitul de saptamana ca sa pot dormi.
Eu, care intotdeauna spuneam ca somnul e o uriasa risipa de timp, dormeam zi si noapte, ore in sir. Preferam somnul, starii de veghe.
Aveam episoade de anxietate, urmate de atacuri de panica, si dezvoltasem si o gramada de obsesii.
Au inceput fricile, de boli, de moarte, a mea, a celor dragi, teama de alienare (aveam episoade in care uitam ce-am facut ieri, uitam subiectul discutiilor purtate), teama de esec, nu mai reuseam sa ma coordonez in niciun fel. Lucrurile simple devenea din ce in ce mai de neinteles, odata chiar am completat numerele cif-ului institutiei cu seria cartii mele de identitate.
Stiam ca sunt in neregula, ca aveam nevoie de un sfat avizat, dar mi-era greu sa explic altcuiva prin ce trec. Noaptea ma trezeam cu inima bubuind, alteori aveam senzatia ca nu mai bate. Zilele treceau, iar eu ma simteam de parca eram permanent sedata.
Am implinit 40 de ani, mi-am luat o zi libera, fara sa precizez de ce, si n-am iesit din pijamale.
N-am spus nimanui ca sunt acasa, pt ca mi-a lipsit complet dorinta de a vedea oameni, la fel cum n-am putut raspunde tuturor celor care s-au deranjat sa ma sune.
M-am pieptanat in sila, doar pt ca a trebuit sa accept vizita soacrei mele, fata de care m-am scuzat fara convingere, de vreme ce totusi a venit. Cand mi-a pus tortul in brate si mi-a oferit cadou o bijuterie de familie, i-am multumit izbucnind intr-un plans din care nu m-am mai putut opri tot restul zilei, si cu asta, am debusolat-o complet. A incercat sa ma incurajeze, insa cand a vazut ca nu mi-e de niciun ajutor, s-a retras discret. A fost minunata, la fel de minunata ca si mama, ca si sora mea (minunate de cand am intrat in aceasta lume), ca si toti cei care incercau sa inteleaga ce se petrece cu mine, si care, chiar daca n-au priceput ce se intampla, au avut delicatetea sa-mi acorde spatiul necesar. Ca si toti cei care insistau sa ma gaseasca, sa-mi trimita ganduri bune.
In timp ce toata lumea credea ca eu sarbatoream cei 40 de ani, eu simteam ca intru-n moarte clinica.
Intr-o zi, ma simteam atat de pusa la pamant, ca m-am trezit in biserica. Plecasem sa duc pe Ioanid niste acte, drum pe care nimeni, niciodata nu a indraznit sa-mi ceara sa-l fac.
Mergeam pe jos si ma gandeam ca atunci cand am debutat, tot aparatul decizional avea maniere aristocratice, si chiar daca erau niste rechini, dezvoltasera pentru mine un soi de indulgenta paterna, care s-a transformat in respect, pe masura ce-au trecut anii. Cand The Big mi-a propus sa preiau sefia celui mai importat compartiment din sistem, abia implinisem 25 de ani. L-am refuzat pt ca asta ar fi insemnat sa o retrogradeze pe cea care mi-a fost mentor si indrumator, incepand din clipa in care am fost angajata in institutie.
Desi a facut pe suparatul, a apreciat, astfel ca in loc de indemnizatie, am primit votul lui de incredere. Lucru care m-a ajutat cel mai mult in anii care au urmat. Faptul ca m-a facut vizibila. Ca m-a chemat in sedinte unde nimeni nu venea insotit macar de adjunct. Ca facea glume misogine, doar ca sa vada daca am curaj sa-i raspund. Ca, in timp ce adjunctii lui nu vorbeau neintrebati, eu veneam si-i corectam drafturile. Ca ma provoca intelectual, ii placea umorul meu, desi nu de putine ori umorul lui m-a facut sa plang pe-ascuns. Ca-mi dadea spre verificat contracte, unde juristi cu experienta strecurau intentionat greseli, si i le inapoiam corectate. Ca m-a tinut in priza.
In timp ce stateam in genunchi (asta faceau cei din jur, asta am facut si eu), in cel mai obscur colt al bisericii, am inceput sa plang in surdina.
Eu, care nu plang in fata niciunui strain, nici sub tortura.
Mi-era rusine de propria-mi slabiciune, de oamenii din jur, voiam sa ies, insa preotul m-a vazut si a venit sa-mi dea binecuvantarea, traversand o mare de oameni ca s-o faca.
Am plecat mai usoara cu 1000 kg griji. Mi le luase cu un singur gest.
O singura rugaciune m-a asigurat ca Dumnezeu e tot acolo, si e acolo si pentru mine.
Viata respira in fiecare clipa moarte.
De atunci incolo a trebuit sa invat cum se inchid usile, cum se lasa in urma trecutul.
Azi, las in urma acest capitol care s-a incheiat.
Zana mase, odihneste-te in pace!
Mi-a luat inca un an din viata ca sa pot sa scriu asta.
No comments:
Post a Comment